marți, 22 noiembrie 2016

Anti-festivism la Wels 30


Mult ”dincolo” față de jazzul de pe la noi -ca să ”leg” această postare de titlul anterioarei, ”Dincoace și dincolo de jazz”-, ceea ce se vede și ascultă la Wels, respectiv cea mai liber-improvizată muzică posibilă, include și alte diferențe: durata obișnuită de 3 zile exact ca a unei ediții fără vre-un număr ”rotund”, lipsa bisurilor (*) la concerte, prețul identic al abonamentelor (chiar diminuat via staff-ul JADD pentru unii mai norocoși dintre noi!), facilități cazare grupuri, etc....dar mereu cu același spirit liberal, nonșalant și civilizat întâlnit peste tot. Nici chiar numerele de circ și acrobații din ”Noaptea etiopiană” (prefațând ce a urmat după miezul nopții, 5-tetul ”afro” Fendika și pe olandezii de la The Ex la care eu n-am mai rezistat) nu le-aș considera neapărat speciale. Dacă n-ar fi fost un flux mai mare de spectatori, un singur semn de exclamație pe afișul curent, un discret ”celebration” după nr. 30 și camera-expoziție din curtea Schl8hof-ului cu posterele/afișe și programele/caiet ale tuturor edițiilor de până acum, aș fi zis că sunt la oricare alta din cele 7 ediții la care-am participat, cu un grup de data asta de încă 12 audiofili români girați de asociația JADD. De la Sorin Marcu, spiritul cel mai viu al grupului și un apropiat al organizatorilor principali, am aflat că 50 + 1% prezențe feminine  în ”lineup”-uri e un deziderat mai vechi propus și atins de staff-ul festivalului cu siguranță și în această ediție: de la Mariam Wallentin, tânăra vocalistă din Nu Ensemble-ul extins la 12 membrii al lui Mats Gustafsson din prima seară (pe care n-o știam atunci din duoul suedez mai vechi de indie-pop Wildbirds & Peacedrums)...până la Sarah Gail Brand și veterana Maggie Nichols (Centipede, Spontaneous Music Ensemble, Feminist Improvising Group, Voice, Trio ”Les Diaboliques”, etc) din recitalul ”avant-R.I.O.”-ist cu iz de de cabaret excelent de la final, s-au perindat pe scenă o pleiadă de instrumentiste, mai ales în Anti-House (4-tetul chitaristei Mary Halvorson), junele suedeze promițătoare din Jooklo Moe Rasmussen Band, saxofonistele de calibru Lotte Anker și Ingrid Laubrock și desigur mult-așteptata formulă Kihlstedt / Parkins / Mayas, trioul Carlei care și-a etalat calitățile vocale în special într-un recital anume pregătit pentru Wels 30 și deloc lesne de urmărit, când liric-poetic, când provocator și disonant când artista jongla abil cu microfonul, recital punctat pe alocuri și cu vioara și bine susținut și de harfa electronică a Zeenei și pianul Magdei. Ar fi fost poate cea mai plăcută surpriză a serii a 3-a dacă la finalul festivalului n-am fi avut-o în prim-plan pe veterana scoțiancă Maggie Nichols (68 ani) întro formă vocală de zile mari, cu un tonus și o lejeritate debordante în recitative, vocalize, ”bird sounds”, în părțile cântate mai ”normal” sau dansate (în tinerețe artista ajunsese o perioadă și în trupa de la Moulin Rouge/Paris!)...în plus și plină de umor, fie și involuntar! Mi s-a părut că tot ce-a fost înainte a rămas eclipsat de acest concert-lecție pe care-aș preda-o obligatoriu tuturor vocilor din jazz și blues care se consideră la apogeu dacă asimilează stiluri precum tradiționalul ”scat” sau chiar ”beatbox/scratch-ing”...
Să n-o uit nici pe cea denumită ”Marea Damă” a muzicii liber-improvizate, contrabasista Joëlle Léandre, plină și ea de vervă și umor în prestația matinală de duminică împreună cu pianista austriacă Elisabeth Harnik.
Solidă a fost și contribuția asiatică a cello-istei coreene Okkyung Lee, a violonistului C. Spencer Yeh și a duoului japonez Otomo Yoshihide & Hiroshi Yamazaki...sau australiană a violonistului veteran Jon Rose, secondat de un baterist american de mare calibru, Gerry Hemingway. Dintre domni, pe maeștrii saxofoniști Mats Gustafsson, Ken Vandermark și Peter Brötzmann i-am perceput, indiferent formula, în nota așteptărilor...cu o notă în plus pentru bagheta de dirijor a primului la conducerea lui Nu Ensemble și o rezervă în cazul veteranului german aflat în plină forță interpretativă la 75 ani dar care a fost acompaniat cam de ”umplutură” de chitara cu pedală cam...”monosilabică” a impozantei blondine Heather Leigh. Discret (ca să nu zic neconvingător) mi s-a părut cu ceea ce a făcut la computere și Bob Ostertag, oficial prezent sâmbătă cu J. Rose și G. Hemingway și neoficial duminică în trioul Carlei Kihlstedt. Să amintesc și formula olandeză camerală care a colorat stilistic festivalul în exact configurația din urmă cu 30 ani a primei ediții: Amsterdam String Trio (Ernst Reijseger, Maurice Horsthuis & Ernst Glerum)...care după un început ce mi s-a părut cam prea studiat-academic a avut apoi momente bune și chiar vesele, amintind pe alocuri de Kronos Quartet sau Penguin Cafe Orchestra.
Acestea fiind zise, vi se pare cumva exagerată expresia ”Wels is a Mecca for adventurous music aficionados”? Scepticilor le-ar putea sta dovadă (din) filmările profi consistente de la concerte ale lui Călin Razi (Constanța) sau Lucian Spătariu (Timișoara/Berlin), sunt convins că aceștia le vor face accesibile, dacă nu sunt deja.

(*) O singură excepție la bisuri: a existat totuși unul, singurul, la matineul duoului Fred Frith / Cristof Kurzmann, un proiect imortalizat, din păcate, se pare doar pe un CD/album ”Live in Argentina” (2010) în condiții audio de ”bootleg”... Consolarea, fie și parțială, ar fi albumul ”El Infierno Musical”, acum și pe LP vinil, ”infernul” incluzând vocea serafică de tip David Sylvian a vienezului Cristof, tânărul DJ de odinioară ajuns din întâmplare la Wels la ediția nr.1 a festivalului din 1987, acum după 30 ani partener cu ”drepturi egale” în duoul cu Fred Frith, unul dintre fondatorii ”free-rock”-ului:
* Christof Kurzmann (Ken Vandermark, Clayton Thomas, etc): ”El Infierno Musical: A Tribute To Alejandra Pizarnik” (Mikroton Records, 2011)








De ultimă oră:
* Okkyung Lee & Christian Marclay (cello & turntables) : ”Amalgam” (Northern Spy, 2016)


luni, 31 octombrie 2016

Dincoace și dincolo de Jazz (oct. 2016)

Foarte pe scurt (dar mai...”pe lung” decât în postarea telegrafică anterioară ”la trap și la galop”) despre albume noi și interesante, luate câte unul sau cuplate câte 2, categoria trupe/proiecte. Sunt printre ele și câteva dintre revelațiile acestei toamne, pentru mine:
* United Vibrations: ”The Myth Of The Golden Ratio” (Ubiquity/USA, 2016)...."Broken Beat / Nu Jazz / Afrobeat / Soul-Jazz"
”Vibrațiile unite” includ multe voci feminine, cor spiritual, vioară, puțină chitară, exotica tubă a lui Oren Marshall și ”pseudo” electronici în cele 8 piese cu rădăcini în inovațiile de pionierat ale dinastiei lui Sun Ra (Arkestra).



* Worldservice Project (Dave Morecroft: keybs): ”For King & Country” (RareNoise, 2016)...."London-based avant-funk-punk-jazz quintet".
* São Paulo Underground (Brazil/USA): ”Cantos Invisíveis” (Cuneiform, 2016)
Pe blogul acesta m-am ocupat mult de apariții anterioare din ultimii 5-6 ani de la casele de discuri Rare Noise și Cuneiform (sau înrudite precum MoonJune), așa că nu mai insist de data asta, mi-e tot mai clar din lipsa de reacții că arealul acesta sonor n-are încă o audiență cât-de-cât semnificativă în Ro, măcar la nivel de curiozitate și căutare a diversității...și e păcat, pentru că mai ales trompetistul Rob Mazurek ar merita să fie mai cunoscut și promovat și pe la noi.




















* Goat: ”Requiem” (2016)...."alternative & experimental fusion: Psychedelic / Acid Rock / African Music"
Este una dintre importantele descoperiri pentru mine acest grup aparent din nordul Suediei -cu ceva dubii, pentru că numele satului de reședință rămas ”blestemat” întro veche legendă apare scris greșit pe o copertă, conform Wikipedia- dar care trupă sună și arată atât de...”voodoo, psychedelic, tribal & tropical”! Muzica asta gândită ”pentru minte, trup și suflet” merită tratată separat pentru a acoperi și (din) albumele anterioare, mai ales semnificativ intitulatul ”World Music”, album anterior care ca și actualul vine cu ecouri din Can, Popol Vuh, Fela Kuti, Black Sabbath, Grails sau Moby Grape!
http://www.bbc.co.uk/music/reviews/jbhf



* Taksim Trio (Turkey): ”aHI” (2016)
Sper să-i vedem / auzim la Timișoara în curând pe aceeași scenă cu Oregon, voi reveni.
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1326010197433811&set=a.510012999033539.120226.100000745303624&type=3&theater

* Oddarrang (Finland): ”Agartha” (Edition, 2016)
Grupul condus de bateristul Olavi Louhivuori nu face pe acest al 4-lea material un ”remake” al albumului ”clasic” ”Agharta”, 2 LP-ul ”live” din 1975 al lui Miles Davis, deși se inspiră din una și aceeași entitate mitologică a orașului ocult subteran din centrul Terrei (cu numele scris totuși un pic diferit). Toți membrii 5-tetului contribuie la acest album-concept și vocal.



* LAM (Wacław Zimpel, Krzysztof Dys, Hubert Zemler): ”LAM” (Instant Classic, 2016)
Album frumos al trioului clarinetistului polonez acompaniat de pian și tobe care-ar fi fost și mai de apreciat dacă nu s-ar fi inspirat stilistic atât de evident din modulele numerotate ale elvețianului ”zen-funk” Nik Bärtsch/Ronin și mergând până acolo că nici la polonezi piesele n-au denumiri ci aceleași dezvoltări repetitiv minimaliste graduale și eventual hipnotice (dacă găsesc ”terenul” propice între auditori) la suita-titlu în 3 părți și sub-părți. Deci un minus la originalitate stilistică, restul O.K. din partea unui clarinetist promițător de doar 33 ani aflat nu pentru prima oară sub mirajul unor La Monte Young, Terry Riley sau Steve Reich.



* Jakob Bro, Thomas Morgan, Joey Baron: ”Streams” (ECM, 2016)
* Andrew Cyrille Quartet (with Bill Frisell, Richard Teitelbaum & Ben Street): ”The Declaration of Musical Independence” (ECM, 2016)
Două apariții solide la casa germană în această toamnă, prima oarecum previzibilă și fără mari surprize din partea chitaristului danez, a 2-a în schimb etalându-l surprinzător pentru spectrul obișnuit ECM pe maestrul baterist veteran de aproape 77 ani al avant-jazzului american cunoscut din îndelunga asociere cu pianistul Cecil Taylor și ajuns acum în fruntea unei formule arătând astfel pentru prima dată. Cyrill și Frisell totuși conlucraseră împreună anterior, cu cine credeți?...tocmai cu chitaristul Jakob Bro, ca să vedeți ce mică și mult mai puțin complicată e uneori lumea...MARELUI jazz contemporan. De remarcat și titlul de manifest angajant al albumului, tipic pentru un membru asociat stilistic organizației militante (post) AACM, dar poate că legat și de apropiatele alegeri politice din SUA.

















* Izabella Effenberg (vibraphon) Trio (Poland/Germany): ”Iza” (UNI R, 2016)
* Arne Jansen Trio (feat. Robert Lucaciu & Eric Schaefer): ”Nine Firmaments” (Traumton Records, 2016)
Vibrafonul și chitara domină cele 2 albume cu un jazz....”middle of the road” ca grad de accesibilitate, prima fiind printre puținele vibrafoniste din Europa și fără rivali în Polonia (acum e stabilită la Nürnberg/D), implicată totodată și în proiectul "Sisters in Jazz"...în timp ce chitaristul Arne conduce plăcut la chitară un trio din care n-am aflat dacă nu cumva basistul/cello-ist Robert Lucaciu din Leipzig, născut în Germania în 1988, provine eventual dintro familie emigrată din Ro așa cum ar sugera numele.


































marți, 4 octombrie 2016

Jazz la trap și la galop (oct. 2016)

2 producții noi cu vocaliste din jazzul nordic, apoi o serie de albume ordonate cât mai puțin subiectiv în ordinea crescătoare a complexității muzicale de la jazzul...”light” până la câțiva maeștri ai free-jazzului și muzicii liber-improvizate...pentru a încheia postarea cu 2 trupe interesante de fuziune:

* Beady Belle (Norway) - ”On My Own” -live- (Jazzland Recordings, 2016)
....Bugge Wessletoft: keys, perc, producer, Gregory Hutchinson: drums, Reuben Rogers: ac-bass & Joshua Redman: sax....with Mathias Eick: tr, Audun Sandvik: cello, Fran Cathcart: gtr, Torun Eriksen & Anja Martine Mørk: backgr. voc
* Torun Eriksen - ”Grand White Silk” (Jazzland Recordings, 2016)



* Dave Douglas ('s High Risk) - ”Dark Territory” (Greenleaf Music, 2016)
* Bobby Previte & The Visitors - ”Gone” (For-Tune, 2016)
* Keith Tippett (piano solo) - ”Mujician IV: Live in Piacenza” (Dark Companion, 2015)
* The Cookers - ”The Call Of The Wild And Peaceful Heart” (Smoke Sessions, 2016)
* Steve Turre - ”Colors For The Masters” (Smoke Sessions, 2016)
* Jim Rotondi (tr) – ”Dark Blue” (Smoke Sessions, 2016)
* Takuya Kuroda (tr) - ”Zigzagger” (Concord, 2016)
* Jeremy Pelt (tr) - ”#Jiveculture” (HighNote, 2016)
* Ben Wendel (sax / Kneebody) - ”What We Bring” (Motéma Music, 2016)
* Bobby Kapp & Matthew Shipp - ”Cactus” (Northern Spy, 2016)
* John Beasley (p-no) – ”Presents MONK’estra Vol. 1” (Mac Avenue, 2016)




* Bill Stewart (dr) - ”Space Squid” (Pirouet, 2015)
* The Bad Plus - ”It's Hard” (OKeh, 2016)
* Larry Ochs - ”The Fictive Five” (Tzadik/Spectrum, 2015)
* John Zorn - ”Madrigals (For Six Female Voices)” (Tzadik, 2016)....Analogii cu proiectul feminin Mycale.



* Neil Cowley Trio - ”Spacebound Apes” (Hide Inside Records, 2016)...."Arthur C. Clarke-inspired concept album"
* Dinosaur – ”Together, As One” (Edition, 2016)
....Personnel: Laura Jurd: trumpet, synth; Elliot Galvin: Fender Rhodes, Hammond organ, Conor Chaplin: el-bass; Corrie Dick: drums
* Laura Jurd (Dinosaur) - ”Human Spirit” (Chaos Collective, 2015)

* Haste (Ingrid Laubrock, Veryan Weston & Hannah Marshall) - ”A Broad Margin” -live at Cafe OTO- (OTOROKU, 2016)
* 6ix – ”Nothing More” -live at Cafe OTO, nov. 2013- (OTOROKU, 2016)
  - Jacques Demierre / piano
  - Okkyung Lee / cello
  - Thomas Lehn / synthesizer
  - Urs Leimgruber / soprano saxophone
  - Dorothea Schürch / voice, singing saw
  - Roger Turner / drums, percussion



* The Uri Caine Trio (with Mark Helias & Clarence Penn) – ”Calibrated Thickness” (816 Music, 2016)
* Weasel Walter Large Ensemble - ”Igneity: After The Fall Of Civilization” (self-released, 2016)
* Roswell Rudd, Jamie Saft, Trevor Dunn, Balázs Pándi – ”Strength & Power” (RareNoise, 2016)
* Fred Lonberg-Holm & Paal Nilssen-Love - ”You Can Be Mine” (Bocian Records, 2015)
* Black Bombaim (Portugal) & Peter Brotzmann - ”B.B. & P.B.” (Shhpuma, 2016)



* Elektro Guzzi (Germany) - ”Clones” (Marco, 2016)
* Shabaka and The Ancestors - ”Wisdom of Elders” (Brownswood, 2016)...."Calypso, Nguni & Central African / modal acoustic jazz"





miercuri, 21 septembrie 2016

Noutăți, confirmări: Dhafer..., Tigran, Arve, Eivind & Jan, Sinikka...: ”Diwan of Beauty...”, ”Atmosphères”, ”Magical Forest”


* Dhafer Youssef (oud, voc): ”Diwan of Beauty and Odd” (OKeh, 2016)
....Aaron Parks: piano; Ben Williams: bass; Mark Guiliana: drums; Ambrose Akinmusire: trumpet

La aproape 49 ani, tunisianul are un album minunat care parcă însumează tot ce-a etalat mai bun pe discurile anterioare și în colaborări, 7 eforturi solo la 5 case de discuri diferite (!), ”infidelitate” contractuală care în cazul său nu mi se pare că înseamnă nimic având vreo minimală conotație negativă, ci dimpotrivă, el activând mereu ca un liant de legătură între muzicieni din nord (Eivind Aarset, Bugge Wesseltoft), centru (Wolfgang Puschnig) și sudul Europei (Paolo Fresu)...sau transcontinental între estul asiatic (Tigran Hamasyan, Nguyên Lê, Zakir Hussain, muzicieni din Turcia), sudul african (maestrul la kora Ballake Sissoko) sau ”far west” (americanii Uri Caine, Jon Hassell, etc).
Dar pentru prima dată și-a împlinit visul de a avea un acompaniament exclusiv de peste ocean care aduce cu el ”groove”-ul urban din New York, simbioza fiind ireproșabilă între oud-ul său afro-asiatic și trompeta lui Akinmusire ori pianul lui Parks, la un unison perfect de ex. în ”Fly Shadow Fly”. Dar ce m-a impresionat cel mai mult au fost frecvențele înalte ale vocalizelor în stilul tradițional sufi ale lui Dhafer -cu un climax la suita în 3 părți ”Al-Akhtal Rhapsody”- care-i conferă autorului o aură respectabilă de șarm și originalitate în idiomul ”World”. Pat Metheny a avut pe albumele sale mai vechi un vietnamez care parcă mai reușea așa ceva tot cu fler oriental, pe trompetistul vocalist Cuong Vu.
Iată cum explică tunisianul titlul albumului considerat ”o întâlnire vibrantă între tradiție și modernitate”: ”Diwan” (sau ”divan”) e un compendiu de poeme scrise de un singur poet, în mod obișnuit scurte pentru a fi puse mai ușor pe muzică. Ideea pe care-am avut-o a fost că ”Odd” semnifică ”metrici ciudate”. Melodiile, liniile de bas, interpretarea la pian, oud-ul, vocile și tot restul au transformat ceea ce era ciudat și neconvențional în frumusețe (”Beauty”). Cred că fără entități opozite nu există nimic. În natură, frumusețea e pusă în evidență de faptul că există și urâțenie, la fel și în muzică. Ideea e să avem măsuri ciudate cu care apoi să ”zburăm”.
http://www.dhaferyoussef.com/#/home



* Tigran Hamasyan, Arve Henriksen, Eivind Aarset, Jan Bang: ”Atmosphères” -2 CD- (ECM, 2016)
Cei 4 s-au întâlnit în vara lui 2014 și în numai 3 zile au înrgistrat acest dublu-set, ”outsider” între scandinavi fiind pianistul armean Tigran care mai colaborase doar cu Jan Bang la Punkt Festival în 2013...dar asta doar teoretic, pentru că practic el s-a integrat perfect cu ceilalți, chiar impunând câteva teme tradiționale armenești elaborat etalate pianistic cât și compoziții ale preotului și muzicologului clasic armean Komitas. Merită de urmărit cu-atenție în cele peste 2 ore de muzică și prestația discretă a chitaristului Aarset, subtilitățile orchestrațiilor și ”live sampling”-urile minimaliste ale lui Bang.







* Sinikka Langeland (& Starflowers Quintet): ”The Magical Forest” (ECM, 2016)
Pentru că de finlandeza Sinikka (vocals, kantele) m-am mai ocupat cel puțin cu ocazia anteriorului ”The Half-Finished Heaven” (ECM, 2015) , vă las pe voi să-i descoperiți singuri pe coperți pe părtașii de acum din voiajul în ”pădurea magică”, respectiv ilustra componență acompaniatoare cu care vocalista mie mi se pare că se ridică la înălțimea exigențelor unui asemenea titlu, dincolo de implicitele standarde oricum impuse de orice produs care vrea să poarte marca Manfred Eicher/ECM. Cu o mențiune specială pentru vocile feminine din Trio Mediaeval!


























Conform așteptărilor, fără mari surprize, se prezintă și următoarele:

* The Bad Plus: ”It's Hard” (OKeh, 2016)
* Robert Glasper Experiment: ”ArtScience” (Blue Note, 2016)
* Keiko Matsui (p-no): ”Journey To The Heart” (Shanachie Records, 2016)
* Joshua Redman & Brad Mehldau: ”Nearness” (Nonesuch, 2016)



luni, 19 septembrie 2016

Din noul jazz francofon: Flat Earth Society/FES, (John Zorn)/AutorYno, Ozone Acoustyle Quartet, Ping Machine, etc


* Flat Earth Society/FES (Belgium): ”Terms of Em-barr-ass-ment ”(Igloo, 2016)
...."Homage to Zappa or not, he's dead anyway"
Un album numit silabisit ”Termeni (condiții) de jenă”, fără nimic...jenant, muzical vorbind. Unul tipic și totodată atipic -zappaesc!- de Bigband condus de clarinetistul Peter Vermeersch cu nu mai puțin de 12 suflători (10 titulari și 2 invitați) și pe care 4 dintre cele 7 piese sunt preluate, așa cum sugerează subtitlul, de la inegalabilul ”hărțuitor” în sensul bun muzical care-a fost, printre atâtea multe altele, Frank Zappa. Omagiul nu este însă unul simplist de tip ”copy/paste”, aranjamentele și improvizația fiind suficient de caracteristice belgienilor care au cochetat în trecut și cu muzică pentru film, teatru și operă și care pe mine m-au ”câștigat” când au inserat pe un album din jurul anului 2000 2 piese din repertoriul The Residents (caz cvasi-rarissim în toată istoria rockului) și de la colaborarea cu pianistul Uri Caine. Oricum, chiar și celor cei mai exigenți care-ar găsi ceva de reproșat adaptării ori interpretării pieselor lui Zappa, tot le rămâne ceva de ascultat, peste jumătate din material fiind compus de lider în același spirit reverențial.






* John Zorn/AutorYno plays Masada Book Two: ”Flauros: Book of Angels, Volume 29 ”(Tzadik, 2016)
.....David Konopnicki: guitars, Bertrand Delorme: bass, Cyril Grimaud: drums

În ceea ce-l privește pe John Zorn am devenit tot mai selectiv în fața avalanșei de albume și formule din ultimii ani, chiar ”sărind” peste unele de regulă ciclice sau când saxofonistul nu apare ca interpret ci ”doar” compozitor...dar acest album e unul greu de ignorat datorită francezilor parizieni ai trioului chitaristic AutorYno de care nu avusesem habar înainte și pe care i-am abordat acum și separat odată ce-am aflat de ei, la fel de mulțumit de descoperire și datorită următoarelor 2 albume anterioare ”îmbibate” și ele suficient de tradiționalul klezmer, bine insinuat într-un incisiv melanj de rock, jazz și funk :
* AutorYno (with Gary Lucas/gtr & David Krakauer/clar) - Cosmopolitan Traffic (Tzadik, 2013)
* AutorYno (Bertrand Delorme, Cyril Grimaud, David Konopnicki) - Pastrami Bagel Social Club (Tzadik, 2010)
M-au convins mai ales în ”Traficul cosmopolitan” (aluzie la efervescența demografică și culturală a Parisului), album compus din 8 titluri cu nume de orașe din centrul Europei și încheiat de ”Irene And Sandy”, 2 nume feminine care-au fost și ale unor uragane care-au atins New York-ul. Patronul Zorn le laudă francezilor ”pasiunea, intensitatea, onestitatea și sunetul deschis și proaspăt”, în timp ce un jurnalist numește albumul o ”întâlnire între rock, groove și  Yiddishland" făcând asociere cu Dub Trio și cu atmosfera și ”farmecul rustic și mirosul de transpirație al unui bal evreiesc inflamat de la subsolul unui butic polonez din anii '30”.
http://www.swqw.fr/chroniques/weird-rock-metal/autoryno-cosmopolitan-traffic.html





* Ozone Acoustyle Quartet: ”Organic Food  (BMC, 2016) 
....Christophe Monniot: alto & sopranino saxes, Emil Spányi: piano, Mátyás Szandai: contrabass, Joe Quitzke: drums
Duoul Ozone franco-maghiar Monniot/Spányi premiat prin 1999 la un concurs național de jazz în Franța și ”sudat” apoi mai bine de 10 ani a evoluat în quartet prin adăugarea unei secțiuni ritmice mixtă deasemenea franco-maghiară care a consolidat ”interplay”-ul oricum ”organic” într-un concert având următoarele date de desfășurare: ”Budapest Music Center / BMC's Opus Jazz Club, 29 novembre 2014”. Deschiderea ”Grace” e inspirată după multe digresiuni de imnul gospel-jazz ”Amazing Grace” impus de Mahalia Jackson și citat la final, ”Du Vent Dans Les Voiles” este o suită în 4 părți cu multe contraste care ocupă secțiunea mediană a albumului/concertului...”The First Seal” compusă de pianistul Emil pare inspirată de filmul clasic ”A șaptea pecete” (1957) a suedezului Ingmar Bergman iar finalul e transpunerea jazzistică a temei tradiționale britanice ”Greensleeves”. ”Un formidable mélange de rigueur et de liberté”, iată ce frumos era descris acest album undeva de criticul Xavier Prévost.




* Ping Machine: ”Easy Listening” (Neuklang, 2016)
* Ping Machine: ”Ubik” (Neuklang, 2016)
Frédéric Maurin (Guitar, Baritone Guitar, Synthesizer, Directed By) e liderul compozitor și dirijor al unui alt interesant combo jazzistic francez modern care înregistrează în Germania la casa Klang și pentru care un titlu precum ”Easy Listening/Ascultare facilă” nu poate decât să inducă în eroare...dar nici extrema cealaltă -una încărcată cu mult ermetism, abstracție, disonanțe, aritmie- nu-i valabilă, echilibrul și fluența pieselor destul de lungi fiind frumos asigurate. Nu vă gândiți totuși la ceva gen clasicul balans al swingului.






Tot din spectrul noului jazz francez, încă 2 titluri de recomandat cu 2 sextete:

* Claude Tchamitchian Sextet: ”Traces” (Emouvance, 2016)
.....Géraldine Keller (voc), Daniel Erdmann (t & s saxes), François Corneloup (b & s saxes), Philippe Deschepper (el. gtr), Christophe Marguet (drums), Claude Tchamitchian (c-bass, comp.) 
* Henri Texier Sextet (with Nguyên Lê): ”Sky Dancers” (Label Bleu, 2016)
......Henri Texier (bass), Sébastien Texier (a-sax, clar), François Corneloup (b-sax), Armel Dupas (p-no),
Nguyên Lê (el. gtr), François Moutin (drums)






















Alte noutăți de toamnă:
* David Helbock Trio (with Raphael Preuschl & Reinhold Schmolzer): ”Into the Mystic” (ACT Music, 2016)
* Iiro Rantala, Lars Danielsson, Peter Erskine: ”how long is now?” (ACT Music, 2016)
* Marius Neset & London Sinfonietta: ”Snowmelt” (ACT Music, 2016)

* Greg Ward & 10 Tongues: ”Touch My Beloved’s Thought” (Greenleaf, 2016)
* André Fernandes (gtr): ”Dream Keeper” (Edition, 2016)
* Tom Harrell (tr): ”Something Gold, Something Blue” (HighNote, 2016)


luni, 29 august 2016

„Eyolf Dale” (nor.) = „Wolf Valley” (eng.) = „Valea Lupului” (rom.)....cu ajutor de la „Marele Jono”


Titlul postării e din start o idee pentru ca pe muzicianul norvegian să-l regăsim dacă „se vor alinia astrele” pe afișul viitoarelor ediții XX...+ (cât mai multe), Gărâna Jazz Festival. De ce tocmai pe el (?), dincolo de coincidența trilingvă formidabilă de nume:
Are 31 ani împliniți pe 5 martie, e pianist...și, precum proverbul neaoș despre „cucul care-și cântă numele”, este în actualitate cu noul:
* Eyolf Dale: „Wolf Valley” (Edition, 2016)
Nu-i vorba de vreun debut solo ca lider decât în cazul casei de discuri (cu specificația că Eyolf Dale apare și anul trecut pe un album la Edition Records, dar atunci era doar ca invitat al tubistului Daniel Herskedal pe al său „Slow Eastbound Train”)...pentru că E.D. are deja mai multe premii, 7 distincții sau nominalizări începând din 2008, încă 2 albume solo și vreo 5 cu duoul Albatrosh (cu André Roligheten: t-sax & clarinete), din care eu cunosc mai mult sau mai puțin 4:
* Albatrosh: „Seagull Island” (Inner Ear, 2009)
* Albatrosh: „Yonkers” (Rune Grammofon, 2011)
* Trondheim Jazz Orchestra & Albatrosh: „Tree House” (MNJ Records, 2014)
* Albatrosh: „Night Owl” (Rune Grammofon, 2014)
Îl mai recomandă și rolurile secundare din colaborări, vreo 12 conform Wikipedia, din care mai știu în afară de albumul tubistului Herskedal și excelentul album:
* Jono El Grande (Jon Andreas Håtun): „Neo Dada” (Rune Grammofon, 2009)
Facem un popas aici, că merită: avem un album eclectic și cu-adevărat „neo dadaist” (că doar aleatorismul poate avea și un sensuri bune, vizual, auditiv sau multi media) al celui denumit undeva în presa muzicală „Captain Beefheart norvegian”, chitarist autodidact, vocalist, claviaturist, compozitor și totodată dirijor de grup, Jono El Grande -acum de 43 ani- fiind de fapt un zappafil convins din fragedă tinerețe, cu un mixaj de prog/art rock avangardist pigmentat neașteptat de momente cu fler distractiv-carnavalesc, incluzând solouri extinse, costumații și măști extravagante, porecle pentru muzicieni, etc (vezi un recent show complet mai jos, via YouTube)...și, ca fapt divers, „Marele Jono” mai este și unul dintre idoli pentrul Leah Isadora Behn, fiica Prințesei Märtha Louise a Norvegiei. Dacă n-o să ajung să-l tratez întro postare separată, vă mai recomand separat încă 2 albume ale acestuia, „Phantom Stimulance”, (Rune Grammofon, 2010) -cu 11 piese dominant instrumentale dense, diverse și scurte, majoritatea sub 4 min.- și, respectiv, mai elaboratul și mai noul „Melody Of A Muddled Mason” (Rune Grammofon, 2015)...de care parcă mi se pare totuși că m-am ocupat întro postare anterioară (zic eu abia acum, revăzându-i coperta). Jono e un obișnuit în ultimii ani al concertelor-tribut sau la Zappanale, Zappa festivaluri periodice care-au apărut și în State și în Europa.







Întorcându-ne la Eyolf/Lupul -pianistul, să-i mai amintesc și studiile de pian și compoziție între 2005-2009 cu Jon Balke, Misha Alperin și cu pictorul britanic și compozitorul Bjørn Kruse, plus postura sa actuală de profesor asociat el însuși în materie de jazz la Norwegian Academy of Music din Oslo. A cântat până acum în multe țări din Statele Unite până în China, incluzând Polonia și Estonia....ultimele două alese dintro lungă listă așa, ca să ajungem mai aproape Balcani și de ideea de a-l vedea/asculta pentru prima oară în Ro...și dacă tot va fi să fie, unde altundeva mai potrivit poate avea loc eventul solo sau cu Albatrosh al lui Eyolf Dale, decât (ca) „la mama lui acasă”, în...„Valea Lupului” de la Gărâna, pe puntea imaginară care leagă tot mai strâns jazzul actual nordic de Munții Banatului!
Despre albumul cel nou, știm deja că dacă-i un produs Edition Records se potrivește eticheta „jazz cameral”, cu nuanțe diverse de la piesă la piesă, cum găsim în recenzia de pe www.allaboutjazz.com: Miles Davis, faza „Birth Of The Cool”, Carla Bley, Michael Gibbs (Orchestra), George Russell.

https://www.allaboutjazz.com/wolf-valley-eyolf-dale-edition-records-review-by-roger-farbey.php




Grupul e numeros, extensie până la octet a duoului Albatrosh -sau, dacă vreți, un fel de Trondheim Jazz Orchestra mai mică- augmentat cu trompetă (Hayden Powell), trombon (Kristoffer Kompen), vibrafon (Rob Waring), vioară (Adrian Løseth Waade), bas (Per Zanussi) și tobe (Gard Nilssen), ...între care-i recunoaștem pe câțiva mai vechi colaboratori de-ai pianistului. Compozițional, flerul melodic de big-band clasic e descriptiv-peisagistic în general, cum sugerează și titlurile pieselor (01. „Furet/Forest”, 05. „Sideways”, 07. „The Creek”, 08/09. „Silent Walk/”The Walk”), dar și coperta inspiratoare, pretabilă și ea până la identificare cu vreo imagine hibernală din zona cărășeană a Semenicului.
Aș mai adăuga numelor lui Roger Farbey -ca analogie stilistică și de „sound”- pe Maria Schneider Orchestra, gândindu-mă la foarte bunele plasări ale acesteia în clasamentele anuale ale ultimei perioade (de ex. cu albumul „The Thompson Fields”, ArtistShare, 2015)....ceea ce s-ar putea întâmpla, folosind același „cântar”, și cu „Valea Lupului” în 2016, cu nimic mai prejos din orice punct de vedere am compara cele 2 albume.

Având la îndemână și albumul mai vechi Jono El Grande (& The Luxury Band): „Fevergreens” (Rune Grammofon, 2003), citesc și cronica de pe www.allmusic.com unde se fac analogii cu același Frank Zappa (big-band) și perioada „The Grand Wazoo” și „Waka/Jawaka”, plus o doză adăugată de norvegieni de „tropicalia” cubanezo/sud-americană. Ascult albumul și n-am aproape deloc senzația respectivă, mai curând aș asocia muzica de aici cu „avant-prog/chamber-rock/R.I.O.”-ul o idee mai „light” al unor Univers Zero sau Art Zoyd. Însă recunosc că mi-a plăcut finalul recenziei: „una dintre marile surprize ale anului 2003, acest album merită cea mai înaltă recomandare pentru oricine îndrăgește muzica serioasă care nu se ia (ea însăși, muzica) în serios”.






























”Personnel:
- Jono El Grande - guitars & vocals
- Neo Dada - vocals
....
- Max Lammers - driving and delicate percussion
....
- Aisha Fretox - in bed at the hotel”




luni, 22 august 2016

Zhongyu & Moraine (X 3), plus Dennis Rea solo...sau cum am ”împușcat cu un glonte mai mulți iepuri” de la MoonJune Records?

Am ”ochit” spre noul album:
* Zhongyu (Jon Davis): “Zhongyu” (Is Chinese for “Finally”) (MoonJune, 2016)...."jazz, prog-rock, world"
...și am nimerit cu același glonte cel puțin încă 3 ”trofee”:
* MORAINE: ”Manifest DeNsity” (MoonJune, 2009)
* MORAINE: ”Metamorphic Rock” -live- (MoonJune, 2011)
* MORAINE: ”Groundswell” (MoonJune, 2014)

...și nu-i prima dată când ”vânătoarea” e așa fructuoasă: cine-i curios, răbdător și insistent în căutările urmărind un anume ”fir roșu” e mai mereu răsplătit astfel, cu puțin noroc via Internet. În cazul de față punctul meu de plecare a fost casa de discuri a producătorului, managerului și promotorului Leonardo Pavkovic (emigrat din Bosnia în 1983), aproape o garanție în sine ținând cont de standardele înalte de calitate ale label-ului new-yorkez care există din 2001 și al cărui logo este continua ”explorare a granițelor jazzului, rockului, avangardei și necunoscutului”, cu tentacule întinse acoperind ca distribuție și părți din Europa de Est: Slovenia, Polonia, Turcia, Croația, Serbia...fără România, din păcate...(conform ”http://moonjune.com/about-us/”).
Mai ales acel provocator ”Unknown” de final al logo-ului mi-a îmbogățit colecția în ultimii 5-6 ani cu o duzină de albume din care cel puțin vreo 10 au ca element comun Indonezia (!), ca țară de origine a mai multor trupe/muzicieni, mai ales chitariști. Și-atunci, cineva s-ar putea întreba de ce-aș mai dori încă un nume asiatic care vine cam tot de pe-acolo din zonă, mai ales că spectrul muzical simplist definit ca ”fusion”, deja bine ”acoperit” de atâtea albume, e greu de presupus că ar aduce ceva nou și interesant?...Ei bine, am realizat din start că nu-l știam deloc pe liderul Jon Davis. Nu-i vorba de frontman-ul omonim al trupei Korn, nici de pianistul de jazz mai convențional, ci de compozitorul și ”stick player”-ul din Seattle care de peste 4 decade e implicat în muzică de genuri diverse, de la ”cover bands”-uri de rock clasic și punk până la experimente electronice. Alte date de ”input” privitoare la  Zhongyu/Jon Davis sunt la fel de incitante: 3 ani de rezidență la Beijing l-au inspirat pentru acest proiect care avea să combine cel puțin 4 domenii: Rock in Opposition (Univers Zero, Present), rock progresiv (King Crimson), jazz (‘Miles Davis din era electrică și compozitorul George Russell) și muzica asiatică, în căutarea balansului între extreme: compoziție versus improvizație, serenitate vs. haos, armonie vs. disonanță, complexitate vs. simplitate, acustic vs. electric. Contraste și schepsisuri găsim și în imaginea picturii de pe copertă și întro serie de titluri de piese (ex. ”Wanderland Wonderlust”), iar numele formulei/albumului eponim vine din chineza mandarină și înseamnă ”finally”, rezultat în momentul când, convocând pe 3 dintre membrii grupului MORAINE plus un baterist de jazz venit din Dissonati, Jon Davis a încropit ”în sfârșit” o trupă care să-i cânte muzica personală și pe care putea s-o considere a sa proprie:
- Jon Davis: Chapman Stick, guzheng, Mellotron, ARP 2600
- Dennis Rea: electric guitar, resonator guitar
- Alicia DeJoie: electric violin
- James/Jim DeJoie: baritone saxophone, flute, bass clarinet
- Randy Doak: drums, percussion
plus special guest:
- Daniel Barry: trumpet (in MBBL)





Mai participă la proiect și co-producătorul și inginerul celebru în breaslă, Steve Fisk (Sub Pop, SST, K Records) pentru a cizela un album original îndelung elaborat cu momente în care guzheng-ul -țitera tradițională chinezească- e trecută printr-un sintetizator modulat sau clarinetul bas e condus printro pedală de chitară ”wah-wah”. Așa încât expresii întâlnite în recenzii gen ”forward thinking”, ”multi-faceted progressive music” sau ”pushing boundaries album” rezultă firesc pentru sunetele neașteptate dintr-un ”Tunel de la capătul luminii”, din ”Camere de tortură ale comerțului” cu ”Păr de pisică peste tot” și unde ”Toată mâncarea provine din China” (ca să mă folosesc doar de 4 dintre titlurile ironice sau cu tâlc). Și dacă eticheta ”rock (neo) psihedelic” am întâlnit-o în multe cronici la muzici din ultimii ani care ofereau mult mai puțin, în acest caz la Zhongyu vă asigur că ea CHIAR se poate adăuga adecvat, fără a eclata și fără nicio exagerare!
http://progressiverockcentral.com/2016/07/06/jon-davis-musical-visions/

"Saving progressive music from clichés since 2005" declamau cei din trupa MORAINE (grup tot din Seattle) deciși să evite clișeele genului. Par să fi reușit asta încă de pe debutul ”Manifest DeNsity / Densitate Manifest” (2009), titlu parcă prea asemănător cu ”Manifest Destiny” (1996) -albumul de studio de final al trupei Brand X-, ca să nu ne imaginăm că originalii britanici ar fi putut fi dintre inspiratorii americanilor, pe lângă bornele valabile deja amintite și la Zhongyu...sau că amestecul de Jazz și Oriental tipic de la Mahavishnu Orchestra le-ar fi putut fi străin. ”Densitatea manifest” la MORAINE la care participase inițial cello-istul  Ruth Davidson e asigurată mai recent de cuplul James (saxofoane, flaut, efecte) & Alicia DeJoie (fostă ”Allen”, la vioară electrică și ocazional chitară), dar în principal de chitaristul Dennis Rea, școlit în muzica din China și Taiwan și inspirat, printre altele, de surse folclorice și de jazz-rock-ul unor majori ca Terje Rypdal sau John Abercrombie. ”Abordarea intensă și ușor deconstructivistă a jazzului și ”fusion”-ului duce la extensii certe spre un teren avant/experimental” -spune o cronică de pe ”www.progarchives.com”- ”la un album deopotrivă hectic, fără pauze, jubilant și complex, abstract, proaspăt, împlinit”. E foarte interesant cum pe ”live”-ul de la NEARFest trupa cu ceva schimbări în componență interferează piese de pe debut cu teme de pe albumul solo foarte ”chinezesc” a lui Dennis Rea: ”Views From Chicheng Precipice” (MoonJune, 2010)...iar mai noul ”Groundswell” de studio, cu elaboratele sale ”In That Distant Place”, ”Waylaid” sau ”Spiritual Gatecrasher”...și finalizat de majestoasa "The Okanogan Lobe", ține standardele tot acolo sus, cu un Dennis Rea preocupat acum mai puțin de chitară -deși apare scrisă ca prim instrument!- și mai mult cu melotronul și alte ”intervenții electronice”:
- AliciaDeJoie: electric violin
- James DeJoie: baritone saxophone, flute
- Kevin Millard: NS stick bass
- Dennis Rea: guitar, electronic interventions, Mellotron
- Tom Zgonc: drums
Câteva cronici la ”Groundswell”, aici:  http://www.progarchives.com/album.asp?id=46641




















Hector Zazou, Earthstar, Richard Pinhas, King Crimson, Ministry, Pearl Jam...fac parte din lista bogată de colaborări ale lui Dennis Rea, cu care mi-am mai propus să caut, între multe altele și eponimul album relativ recent cu formula de 5-tet a basistului Ryan Berg:
* Iron Kim Style: ”Iron Kim Style” (MoonJune, 2010)
...sau, pentru a-l cunoaște din faze mai timpurii, dintre albumele ambientale cu Earthstar (1978-1982) sau cu LAND (1995-2011), grupul lui Jeff Greinke...alte mici universuri sonore ale unor muzicieni interesanți cu ramificații fascinante care merită o abordare separată.
Varianta ”live” la ”Warszawa” e un tribut adus de MORAINE lui David Bowie după moartea acestuia pe 10 ianuarie 2016...