Ganesh Anandan & John Gzowski: "Shruti Project" (Ambiances Magnétiques, 2007)

La acest album am ajuns datorită postării lui Adrian Găvruș via YouTube/Facebook a unei piese interesante cu trupa canadiano-indiană Tasa, ”Rudra”. Apoi -coincidență, tot din Satu-Mare de la un concitadin de-al lui Adrian, vechiul meu amic și colecționar înrăit Horațiu Cădariu- am obținut în digital și albumul integral al instrumentalei ”Rudra” -care piesă făcea trimitere spre sound-urile Oregon și Mahavishnu Orchestra- e vorba de ”Soma” (2007), alături de un alt material anterior, ”Urban Turban” (2005). Mici, dar mai degrabă MARI dezamăgiri am avut cu aceste 2 albume, prea ades cu senzația de ”deja vu”, prea tradiționale pentru exigențele mele actuale (”World” și...cam atât), cu parcă prea mult vocal, urmând cumva muzical linia clasicului grup interetnic Shakti (John McLaughlin & indienii)...doar că, încercând o paralelă vizuală, tușeele aparând la Tasa mai palide, ca o copie cu o hârtie indigo uzată. 
Apelez prea rar la site-urile muzicienilor/trupelor (ușor suspectabile de subiectivism) dar de data asta alte surse părându-mi superficiale am făcut-o, aflând astfel despre chitaristul John Gzowski...iar pentru că de multe ori atunci când am avut dezamăgiri cu muzica unor trupe s-a mai întâmplat să găsesc compensații în proiecte paralele sau albume solo ale membrilor, am căutat în aceste direcții și de data asta, ajungând doamnelor și domnilor la un album magistral, mult peste valoarea celor două cu Tasa și a priori recomandat prin însăși label-ul canadian la care-a apărut, Ambiances Magnétiques a lui René Lussier (de unde provin multe delicii sonore descoperite de mine prin anii '80-'90, unele împărtășite cu amicii melomani/audiofili/colecționari din grupul JADD):
Ganesh Anandan & John Gzowski: "Shruti Project" (Ambiances Magnétiques, 2007)...este proiectul care m-a lăsat cu ”răsuflarea tăiată” întro concentrare și atenție permanentă pe toată durata de circa 75 minute:

”Muzică microtonală” ar fi descrierea scurtissimă, pornind de la titlul ”shruti” care în sanskrită înseamnă înălțime și interval, respectiv cele mai mici intervaluri dintre vârfuri sau spații dintre note care pot fi auzite...Un mixaj de muzică indiană Gamaka, tradițională indoneziană și clasic contemporană vestică, ar fi descrierea ceva mai nuanțată: cei doi artizani empatizează în acest areal încă din 1996 când s-au întâlnit prima dată la The Music Gallery în Toronto întrun grup numit Critical Band de muzică ”carnatică” indiană...a cărei gamă are 22 ”shrutis”-uri -intervale împărțite inegal întro octavă- dar ei folosesc în plus și alte tipuri de acorduri.

Ganesh e cel cu instrumentele melodice percusive făcute de el însuși, Shruti Stick-ul electric cu 12 coarde și diverse métallophones, alături de tradiționalele indiene kanjira, tincan și moorching, plus autorul-interpret al vocalizelor în mai multe dialecte indiene...în timp ce ”sound designer”-ul, compozitorul, muzicianul și fabricantul de instrumente John Gzowski -care a cântat la oud și chitare la festivaluri de jazz și folk, singur sau cu grupul, un repertoriu bazat în principal pe compozițiile clasicului Harry Partch- e înconjurat și el de un arsenal întreg de instrumente și ustensile inventate, chitara model ”Harry Partch”, cea microtonală cu 19 tonuri, electric Dowel, ukelin și bells (”clopote”). Muzicienii înțeleg și adaptează improvizația în contextul muzicii indiene și a celei moderne occidentale, iar instrumentele-unicat le permit fluență, treceri lejere, schimbări-surpriză și o mare varietate și bogăție de texturi, ritmuri, melodii și acorduri.  
”Noi sunete, noi culori...un foarte interesant miting est-vest sub parametrii microtonalității” se scria întro cronică de limbă engleză, pe lângă alte câteva recenzii favorabile de care am dat căutând diverse surse, în franceză (”ce disque est un chef-d’oeuvre (?)...inouï et déroutant...À découvrir” /SOCAN, Paroles & Musique/Canada), italiană (revista Blow Up), germană sau din țările de jos.

Recomandări, referințe:

http://en.wikipedia.org/wiki/Harry_Partch

* Ganesh Anandan, Malcolm Goldstein, Rainer Wiens: ”Speaking in Tongues (2003)
* Ganesh Anandan & Hans Reichel: ”Self Made” (2009)

”Paradisul (scandinav) pe jumătate finalizat” al Sinikkăi Langeland...& ”Mobilizarea generală” franceză din 1978

** Sinikka Langeland: "The Half-Finished Heaven" (ECM, 2015) 
Jumătate finlandeză, jumătate norvegiancă, Sinikka nu umblă cu jumătăți de măsură când e vorba de interpretarea la kantele, o harpă tradițională finlandeză de masă poziționată orizontal și care a ajutat-o să-și expandeze repertoriul folk spre zona cântecelor medievale, religioase, a incantațiilor și a muzicii vechi și sacre din Finlanda și din regiunea Karelia (”http://en.wikipedia.org/wiki/Karelia”). 
Și o face tot mai bine și pentru a 4-a oară sub contract la casa ECM pe acest nou album, fără a-i neglija și vocea serafică amintind-o atât de bine pe Agnes Buen Garnås, cea pusă în valoare de colaborările cu Jan Garbarek din anii '90.

Sinikka nu îl mai are alături pe trompetistul Arve Henriksen ca pe anteriorul ”The Land That Is Not” (ECM, 2011), dar saxofonistul Trygve Seim a rămas la datorie, aici împreună cu violonistul Lars Anders Tomter și percuționistul Markku Ounaskari. Partea vocală feminină e mai discretă acum, dar în rest tonul și tonusul e liniștitor, pastoral, nostalgic, aerisit, acustic, cizelat, înălțător...și las lista deschisă, poate mai adaugă cineva la epitetele și stările etalate și induse care cumulate conlucrează la standardul înalt de savoare și până la urmă cred eu și de valoare a acestui album. Multe s-ar mai putea spune și potrivi la muzica asta cu excepția lui...”half-finished” din titlu, care induce falsa impresie a ceva încă nefinalizat...

** V.A.: "Mobilisation Generale: Protest and Spirit Jazz from France 1970-1976" -2 LP- (1978)
Un album atât de vechi printre noutățile dominante de pe acest blog ar putea surprinde pe cineva, dar după ce voi încerca să vă enumăr cu cât de multe elemente muzicale și de mesaj e ”încărcată” această compilație de Various Artists de circa 75 minute, iar în lumina ultimelor evenimente din Hexagon ce multe valențe de actualitate i se mai adaugă în 2015...ar rezulta poate chiar ca logică alegerea mea pentru a ”desfășura” această ”mobilizare generală” de polemici și declamații pe muzică World, Afro Beat & Tribal, Spiritual, Space, Free & Chicago’s Voodoo Jazz, Psychedelic, Spoken Word, Chanson...
Vehemența protestelor contra stagiului militar obligatoriu, a ultimilor hipioți sufocați de Punk și Disco, a culturii alternative contra ”Establishment”-ului, a ruralului versus urban, a fermierului tradițional contra uzinelor de chimicale...luptele contra războiului din Vietnam, apoi din Corea...contra pedepsei cu moartea, a discriminării femeilor, comunităților Gay și imigranților, dincolo de toate diferențele și diferendele religioase... sau aerul de cultură ”underground” adus noilor generații în Franța de publicații ca Actuel, Libération, Charlie Hebdo, Rock & Folk...sunt acestea toate transpuse muzical aici la casa de discuri Saravah, oricum aflată în 1978 de peste 20 de ani în avangarda a ceea ce atunci încă nu era definită ca ”World Music”. 
”Sunt un sălbatic”, ”Din Orient până la Orion”, jocul subtil de cuvinte ”Athée ou A té”, ”Strigătul” sau psihedelicul ”Mișcarea anarho-eroică a veselilor utopiști nebuloși” (parcă extras din discografia lui Daevid Allen/Gong!) sunt titluri elocvente pentru tensiunile și multitudinea de stări de pe un album simultan pastoral, spațial și tribal.     

01. Alfred Panou & Art Ensemble Of Chicago - Je suis un sauvage - 1970 
02. Areski & Brigitte Fontaine - C'est normal - 1973 
03. Atarpop 73 & Le Collectif du Temps des Cerises - Attention... L'Armée - 1973 
04. RK Nagati - De l'Orient à l'Orion - 197? 
05. Frédéric Rufin & Raphaël Lecomte & Capucine - Les Eléphants - 197? 
06. François Tusques & Le Collectif du Temps des Cerises - Nous allons vous conter ... - 1973 
07. Mahjun (Mouvement Anarcho Héroïque des Joyeux Utopistes Nébuleux) - Nous Ouvrirons Les Casernes - 1973 
08. Full Moon Ensemble - Samba Miaou - 1971 
09. Baroque Jazz Trio - Orientasie - 1970 
10. Michel Roques - Le Cri - 1972 
11. Chêne Noir - Hey ! - 1976 
12. Béatrice Arnac - Athée ou A té - 1973 

Olivia Pedroli & Avishai Cohen...Avishai basistul, nu trompetistul

Cu și despre...Olivia Pedroli

Fanilor folkului elaborat în ton cu clasicele Laura Nyro și Judee Sill sau cu continuatoarea lor Linda Perhacs le recomand ultima mea descoperire din acest areal găsită săptămâna aceasta sub eticheta ”Switzerland Neoclassical Folk”: Olivia Pedroli. Elvețiană din treimea italiană pare a fi însă doar originea și rezidența cant-autoarei...pentru că în rest în ceea ce privește cel puțin ultimele 2 albume ”The Dan” (10'10, 2010) și ”A Thin Line” (10'10, 2015) e vorba de căutarea atingerii unor orizonturi stilistice noi estompând delimitările dintre clasic, folk și pop-rock experimental...localizarea geografică -dacă ar trebui făcută obligatoriu- fiind undeva în spațiul nordic anglo-saxon sau scandinav. Și într-adevăr, tot acest dificil și exigent demers artistic a fost girat pentru transpunerea muzicală de o echipă islandeză cu experiență condusă de producătorul Valgeir Sigurðsson (care a lucrat cu Björk, CocoRosie, Bonnie ”Prince” Billy, Feist, etc) pe cele 2 albume înregistrate la Reykjavik. ”Linia subțire” -noul album- este un cumul de trăiri personale ale Oliviei dar în care oricine se poate regăsi: metafora dualitățiilor și contradicțiilor noastre, firul subțire dintre dubiu și certitudine, intersecția fină, poate imperceptibilă, între claritate și nedefinit. Aranjamentele filigranate combină fluent fără monotonie și suficient de imprevizibil voci, corzi, pian, texturi electronice și instrumente de suflat pentru a explora toată această gamă de emoții și stări contrastante etalată în textele pieselor cu titluri simple: ”Oriunde”, ”Păsări”, ”Partea cealaltă”, ”Șansă”, ”Acolo unde se începe”, ”Fără glas”, ”Probă”, ”Fuga”, ”Sfetnic”, ”Tăcere”, ”Păsări de sticlă”.
”A Thin Line”, un album numit de un critic francez ”somptuos și sinuos, cu momente de gravitate și grație”.
Atenție, pe Internet este de găsit și sub titlul greșit ”A Thin Life”.

"https://www.youtube.com/embed/S_byPFDbwMI"

Olivia Pedroli, "This is where it starts" (Official Music Video)

Olivia Pedroli, "This is where it starts" from album "A Thin Line" Directed by Bastien Genoux, Detours Films (http://www.detours...

youtube.com

Albumul ăsta a ajuns la mine deodată cu anunțul apărut pe ”Home” despre un ”Israeli Project”, videoclip-reclamă a unui festival al ciocolatei în ”Shokoland” de ziua Sf. Valentin la Tel Aviv...cum vă imaginați, cu arsenalul specific: bomboane, torturi și trufe atrăgătoare de tot felul. Era și un fond muzical acolo, dar eu l-am înlocuit cu nou-nouțul Avishai Cohen Trio: ”From Darkness” (RAZDAZ, 2015). Contrar titlului, un nou album al basistului Avishai -care deja a concertat deja de câteva ori pe la noi, prima oară adus de Marius Giura la Timișoara Jazz Festival- nu vine în Ro tocmai ”din întuneric” (în sensul de ”necunoscut”, ”obscuritate”) muzica și mai ales prestația sa ”live” fiind mult mai cunoscută fanilor de jazz decât în cazul altor muzicieni. Aș zice că pentru respectivul grup fidel de fani deja existent, e de așteptat ca orice nou material semnat de Avishai, cel puțin să confirme sau chiar să depășească predicțiile. A-l numi simplu și sec un album ”tipic”, așa la prima audiție, l-aș banaliza..aș prefera dacă ar fi să aleg un singur epitet și pentru că n-am avut deloc senzația de ”deja-vu”, acela de ”proaspăt”. Durata totală de 41 min. și ceva e obișnuită la albumele basistului și nu m-au deranjat defel nici piesele ”cam prea scurte” (cum spunea un critic): atât au vrut să ”spună”, atât au ”spus” cei 3 în cele într-adevăr 7 (din 11) teme de sub 4 minute. E mult mai bine așa decât reversul prelungirii până la monotonie și plictis a unor piese, practicat de mulți alții parcă doar pentru a atinge media statistică obișnuită de 7-8 minute din jazzul contemporan, mai ales în idiomul post-bop. Cea mai lungă, ”Ballad for an Unborn” e plasată undeva la mijlocul albumului pe care alchimia bas/pian/tobe & perc. e cizelată până la străluciri de cristal, pe linia performanței de pe anteriorul Avishai Cohen & Nitai Hershkovits: ”Duende” (2012)...și e de urmărit în continuare evoluția tânărului pianist Nitai și separat, pe un traseu pe care-l prevăd cel puțin comparabil cu al lui Shai Maestro (Trio). 10 piese sunt ale lui Avishai, doar ultima ”Smile” nu, aceasta fiind semnată, printre alții, de...Charlie Chaplin (!)
Pe coperta interioară apare această confesiune de credință: ”Cele mai prețioase momente din viață pentru mine când compun muzica și atunci când muzicieni strălucitori ca Nitai și Daniel (Dor) o interpretează, devin mai mari decât viața însăși. Vreau să le mulțumesc ambilor pentru că au dus muzica atât de departe și ”dincolo”. - Avishai Cohen

Cu ”dedicație” lui Justin (Kauflin, nu Bieber !!) și lui Pascal Comelade et/& Les/The Limiñanas...

** Are și jazzul un Justin!

Noul tânăr pianist american în mare vogă ”young prodigy!” este Justin Kauflin (28 ani), cu albumul ”Dedication” (Jazz Village, 2015) lansat în ianuarie și produs de celebrul Quincy Jones. Include 12 compoziții acest nou album, toate originale întrun idiom post-bop bine balansat și în care se regăsesc influențe ale pianiștilor marcanți pe care i-a asimilat și de la care a preluat din calități, componistic și interpretativ: Bill Evans (modelul său primar de vârsta de 14 ani!), Bud Powell, Dave Brubeck și Herbie Hancock...Dar adevărata ”dedicație” a albumului, cum îi spune și titlul, îl are ca adresant pe mentorul său legendarul trompetist de 94 ani Clark Terry, nimeni altul decât primul muzician care a introdus flugelhornul în jazz. Clark îl consideră un adevărat prieten pe Justin chiar dacă între ei este o diferență de vârstă ca de la bunic la nepot, legătura celor doi fiind și subiectul documentarului ”Keep On Keepin' On”, deja premiat la câteva festivaluri de film. Noul album ”Dedication” este totodată privit prin comparație și un progres evident de la debutul său autoprodus din 2010 -”Introducing Justin Kauflin”- care etala doar 3 piese proprii, restul fiind standarde și teme tradiționale. 

Componența de pe primul album s-a păstrat cu singurele excepții înlocuiriea basistului cu Chris Smith și lipsa saxofonului alto mânuit de Tim Green: 

Justin Kauflin - pianod
Billy Williams - drums
Phil Kuehn - bass
Etan Haziza - nylon guitar

** Cu peste 25 albume lansate în 40 ani de carieră și 60 biologici pe care-i va împlini în luna iunie, Pascal (Paul Vincent) Comelade rămâne din păcate încă mult prea puțin cunoscut în Ro, chiar printre așa-zișii ”connoisseurs”...Muzica sa electronică experimental-minimalistă interpretată în principal la ”toy-piano”/pianul-jucărie are însă acum o șansă mai mare să intre în grațiile melomanilor și de pe la noi datorită noului album realizat în colaborare cu doi muzicieni originari și ei din sudul Franței din același oraș Perpignan, nu departe de Montpellier, zona Pirineilor Orientali: e vorba de duoul de ”garage pop-rock” numit de unele reviste ”al momentului”, perechea Marie & Lionel Limiñana care activează din 2010 ca The/Les Limiñanas și care au devenit foarte populari și cunoscuți și peste ocean prin albumele, EP-urile și singles-urile scoase la casa Trouble in Mind din Chicago. Materiale pe care reactivează atmosfera psihedelică a anilor '60 întro muzică cu fler ”vintage” în care mai adaugă în melanj ecouri MC5 și Velvet Underground, ”yé-yé sound”, ”ultra-hip French pop” inspirat de Serge Gainsbourg dar și de Beck sau Stereolab.
* Noul album Pascal Comelade et Les Limiñanas:"Traité de Guitares Triolectiques (à l'Usage des Portugaises Ensablées)" (2015) are coperta realizată de însuși Pascal ca omagiu adus piesei ”Louie Louie” ce include ceea ce el consideră a fi ”cel mai frumos riff din istorie”. Un titlu de album văzut fără nici un dubiu ”al anului, ”...un disc detonant și plin de spontaneitate, de împărțit între amici”:

http://www.hop-blog.fr/pascal-comelade-et-les-liminanas-tr…/

Aș recomanda ”degustarea” noului album cel puțin în pereche cu albumul solo Pascal Comelade: ”El Pianista Del Antifaz” (2013) care, pe lângă faptul că-l definește foarte bine -”pianistul antifazei”- este și recent și îl ”fixează” stilistic, mai ales pentru cei care nu-i cunosc muzica. Pentru întreaga sa carieră și discografie P.C. (ce inițiale familiare are, nu-i așa?) merită la 60 de ani un portret separat mai amplu pe care mi-l propun chiar în iunie cu ocazia rotundei aniversări. Eventual completat de unul dedicat unui alt merituos la fel de neglijat de mass media și de cercurile muzicale de la noi, vechiului său partener multi-instrumentistul și inventatorul Pierre Bastien (62 ani)...vezi de ex. albumul: 

Pierre Bastien, Pascal Comelade, Jac Berrocal & Jaki Liebezeit: ”Oblique Sessions” (1997).